Astazi, Craciunul semnifica pentru crestini nasterea „ fiului lui Dumnezeu” la propriu, sau la figurat, poate nasterea luminii Christice in inimile fiecaruia. Aceasta idee nu este insa foarte indepartata de conceptul precrestin al sarbatorii solstitiului de iarna care poarta si numele de Yule, unde se serbeaza nasterea copilului Zeu Soare. Intr-adevar, s-ar putea spune ca Soarele renaste de solstitiu pentru ca din acest moment intram in anotimpul Luminii cand zilele incep sa creasca. Cand se apropia Solstitiul de iarna, cu nopti lungi si zile scurte, oamenii se temeau ca soarele nu se va mai intoarce si tineau serbari si ritualuri inchinate acestuia, implorandu-l sa revina.
In Scandinavia, pe timpul iernii, soarele disparea pentru multe zile. Dupa 35 de zile, erau trimisi in munti cercetasi care sa vada cand va aparea acesta. La aflarea vestilor bune se sarbatoarea Yuletide, cu ruguri uriaşe aprinse şi uneori cu crengile copacilor împodobite cu mere, care sa reaminteasca despre revenirea primăverii şi a verii.
Diferite forme ale Craciunului, sub diferite nume, se serbează de mai bine de 4000 de ani. Impodobirea brazilor, aprinderea lumanarilor, oferirea cadourilor, colindatori ce umbla din casa-n casa cantand (prezenti de altfel la toate sarbatorile pagane), mesele imbelsugate ori celebrarile religioase, isi au originea in timpuri vechi, cu mult inainte de existenta crestinismului.
Multe din aceste obiceiuriuri de iarna isi au radacinile in celebrarea mesopotamiana a Anului Nou. Mesopotamienii credeau in existenţa mai multor zei şi a celui care-i conducea - Marduk. In fiecare an, la sosirea iernii se credea ca Marduk purta razboi cu fortele intunericului in ultimele 12 zile ale anului si pentru a-l sustine in lupta sa, mesopotamienii serbau Zagmuk.
Grecii antici aveau o sarbatoare similară cu Zagmuk/Sacaea inchinata zeului Kronos care purta razboi cu Zeus şi Titanii lui.
Romanii il sarbatoreau pe zeul Saturn, sarbatoarea se numea Saturnalia si tinea de la 17 decembrie pana pe 1 Ianuarie. Sarbatoarea includea carnavaluri pe strazi, mese festive, vizite la prieteni si schimburi de cadouri aducatoare de noroc. Romanii isi impodobeau casele cu ghirlande din laur si brad în care aprindeau lumanari, iar stapanii si sclavii isi inversau rolurile. Saturnalia romanilor era o sarbatoare a bucuriei, dar crestinii au considerat-o paganism, pentru ca onora un zeu pagan. Primii creştini au vrut ca sarbatoarea in amintirea naşterii Pruncului Isus sa fie o sarbatoarea religioasa solemna, nu una plina de excese, pagana, precum Saturnalia. Asadar, unele surse sustin ca sarbatoarea Craciunului a aparut ca o competitie Saturnaliilor, in luna decembrie.
Ziua de 25 decembrie nu era sacra doar pentru romani, dar şi pentru persi, a caror religie – mithraismul (cultul lui Mithra, Soarele Invincibil), era si ea in competitie cu crestinismul, mai ales din momentul in care a castigat amploare si in imperiul Roman.
Pana la urma insă, biserica crestina a reuşit să preia entuziasmul, luminile şi cadourile de la Saturnalia pentru sarbatoarea Craciunului.
Ziua în care s-a născut pruncul Isus nu se cunoaste cu precizie. Din 350 e.n. s-a decis ca această sărbătoare să aibă loc pe 25 Decembrie. Prima dată Crăciunul s-a sărbătorit la această dată la Roma, în 354 e.n., apoi la Constantinopol în 375, iar apoi în Antiohia în 386.
Stabilind Crăciunul la data de 25 dec., dupa solstitiul de iarna, biserica a reuşit sa se faca uitate nu numai sarbatoarea Soarelui divinizat si a Saturnaliilor, dar şi pe cea a Calendelor lui Ianuarie, intrucat Craciunul marca şi Anul Nou bisericesc. Asadar, mult timp Anul Nou a fost sărbătorit la 25 dec. In Franta, abia in 1564 s-a sarbatorit la 1 ianuarie.
La inceputul crestinismului, Soarele ara atat de adorat, incit pentru a se impune, noua religie a trebuit să-i transfere lui Iisus atribute solare. „Soarele este un simbol al vieţii şi al totalitatii definitive. Este binecunoscut faptul ca crestinii primelor secole au intampinat dificultati în a diferentia soarele care rasare, de Christos” (C. G. Jung).
Atributele Sfantului Soare trec în folclorul nostru asupra « Fiului lui Dumnezeu »:
Foarte lesne de-a-l cunosşteCa pe dosul fiuluiScrisa-i luna şi luminaSi pe fata fiuluiScrisa-i raza soarelui
Iar în pieptul lui,Scris imi este scrisSoarele şi lunaIn spatele lui,Soare cu călduraÎn ambii umereiDoi luceferei;Şi el ca-mi treceaTot cu ostile.Tanar fat-frumos
La daci, sarbatoarea “craciunului” lui este si sarbatoarea mosilor şi stramosilor si a legilor celor vechi. E vorba de legi nescrise, dar care au ramas in subconştientul nostru. Legea strabuna nu era scrisa pentru ca nu era creata de oameni, ci era o lege a firii pe care oamenii o simteau ii in care se integrau.
Reminescente ale cultului solar de la daci se mai pastreaza şi astazi. Inainte se obisnuia ca în dimineata de Crăciun sa se facă focuri, sau sa se arda o buturugă, spre a ajuta Soarele sa renasca. Buturuga era de stejar, stejarul fiind, la arieni, legat de zeul traznetului. Era lemnul sacru prin excelenta, simbol al intelepciunii si cunoasterii spirituale, cea care precum stejarul urca spre ceruri dreapta si de neclintit. Cenuşa rezultata avea puteri curative şi fertilizatoare. În Banat si Ardeal, la 1881 era atestat obiceiul rotilor de foc carora li se dadea drumul pe coasta.
Pe masa de Craciun se asază un colac pe care femeile îl împletesc astfel incat imita forma Soarelui iar in colinde, Dumnezeu este:
Dumnezeu adevăratSoare-n raze luminat.
„Cultul lui Crăciun, ca stramos si mos pare a fi mult mai vechi decat cultul lui Mithra, care a patruns ulterior si in Dacia, si explicaţia care i s-a dat apoi. Nu putem preciza deocamdată vechimea, in orice caz, coboara sub era noastra, anticipand astfel cele doua forme de religiozitate solara care l-au contaminat in era noastra. Consacrarea rituală a bradului la sarbatorile solstiţiului de iarnă e anterioară erei noastre”. (Romulus Vulcănescu, Mitologia română, pag. 332)
Crăciun este însuşi Soarele care începe iar sa creasca, iar timpul care îmbatranise este restaurat. Locul lui Crăciun va fi luat de Sf. Ioan o dată cu noul an, noul ciclu temporal.
By Lady Rowenna
